Discursul
Preafericirii Sale Daniel la Înronizarea ca Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolitul
Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
COMUNIUNE FRĂŢEASCĂ ÎN BISERICĂ ŞI MISIUNE SPIRITUALĂ ÎN SOCIETATE
„Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile sale” (Ioan 10, 11)
1. Vocaţia arhipăstorului în Biserică: responsabilitate şi dăruire de sine
pentru mântuirea celor păstoriţi de el.
Slujba de întronizare a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române are la bază
slujba de TE-DEUM care se săvârşeşte în ziua numelui Patriarhului şi a
celorlalţi ierarhi ai Bisericii noastre.
Textul Apostolului (Evrei 13, 17-21) şi textul Evangheliei (Ioan 10, 9-16) care
se citesc în timpul acestei slujbe scot în evidenţă adevărul că, în conştiinţa
apostolică a Bisericii şi în învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, slujirea
de păstor de suflete este în primul rând responsabilitate sfântă pentru
mântuirea credincioşilor şi iubire jertfelnică pentru ei. În acest sens,
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe credincioşi zicând: „ fraţilor, ascultaţi pe
conducătorii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele
voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă acesta cu bucurie, şi nu
suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13,17). Vedem că
ascultarea şi supunerea duhovnicească a credincioşilor faţă de păstorii lor
spirituali sunt strâns legate de privegherea şi responsabilitatea păstorilor
pentru mântuirea celor încredinţaţi lor spre a fi păstoriţi, adică a fi hrăniţi
din cuvintele Sfintei Scripturi, din Sfintele Taine ale Bisericii şi din lumina
vieţii Sfinţilor lui Dumnezeu.
În continuare, în aceeaşi epistolă către Evrei, Sfântul Apostol Pavel cere
credincioşilor să se roage pentru el şi pentru ceilalţi păstori de suflete:
„rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca
întru toate cu cinste să trăim” (Evrei 13, 18). Acest îndemn apostolic a
devenit practică a Bisericii care în fiecare eparhie a ei se roagă la toate
slujbele pentru arhipăstorul acesteia cerând lui Dumnezeu „să-l dăruiască
Sfintelor Sale Biserici în pace, întreg, cinstit, drept învăţând cuvântul
adevărului Său” (Sfânta Liturghie, pomenirea Chiriarhului după cântarea
Axionului). La rândul său, Sf. Apostol Pavel se roagă lui Dumnezeu pentru
întărirea sau intensificarea vieţii spirituale a credincioşilor spre slava lui
Hristos, zicând: „Dumnezeul păcii, Cel ce prin Sângele unui testament veşnic a
înviat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus, să vă
întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui şi să lucreze în noi ceea
ce este bineplăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia îi fie slava în
vecii vecilor Amin.” (Evrei 13, 20-21)
Din lectura textului Apostolului se vede clar că toată lucrarea pastorală
din Biserică are ca scop întărirea vieţii spirituale şi săvârşirea faptelor
bune spre slava lui Hristos „ Păstorul cel mare al oilor” cuvântătoare, Capul
Bisericii şi Arhiereul veşnic, Care a descoperit şi împărtăşeşte iubirea
Preasfintei Treimi tuturor oamenilor, pe măsura credinţei lor şi a dorinţei lor
de-a dobândi viaţa veşnică.
Cât priveşte textul Evangheliei care se citeşte la întronizarea Patriarhului,
acesta ne învaţă că Domnul nostru Iisus Hristos este Păstorul cel Bun, deoarece
El Se dăruieşte pe Sine, pentru ca oile Sale „viaţă să aibă, şi din belşug să
aibă” (Ioan 10, 10), adică viaţă veşnică sau fericire veşnică, după cum
tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Sf. Chiril al Alexandriei).
Sf. Ioan Gură de Aur spune că, întrucât Hristos are grijă de mântuirea
oamenilor, Se numeşte pe Sine Păstor, iar când îi aduce pe oameni la Tatăl, Se
numeşte pe Sine uşă: „Eu sunt uşa; dacă va intra cineva prin Mine, se va
mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla.” (Ioan 10, 9).
Tâlcuind cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos „Eu sunt uşa”, marele teolog
român Dumitru Stăniloae scrie: „Hristos se afirmă ca singura uşă a oilor
cuvântătoare spre Tatăl. Dar e şi singura uşă prin care Dumnezeu intră la oile
cuvântătoare. El e unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru că e şi
Dumnezeu, şi om. (...) Hristos e uşă la Tatăl pentru toţi şi a Tatălui către
toţi. Dar e în mod special uşă a celor ce conduc pe oameni spre (Dumnezeu)
Tatăl şi pe Tatăl, sau pe Dumnezeu în general, spre oameni, adică (uşă) a
păstorilor aleşi dintre oameni”. Apoi el mai precizează că Hristos este şi „uşa
prin care intră şi ies oile înseşi. Prin umanitatea Lui intră oile cuvântătoare
la Dumnezeu, aflând o păşune spirituală. E uşor şi folositor a intra prin
Hristos şi la Tatăl, dar şi a ieşi cineva din sine spre semeni. Hristos este
singura uşă prin care omul iese din închisoarea egoismului şi omenescului
închis în lume”.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii care au explicat Evanghelia după Ioan, în
special Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Chiril al Alexandriei, au remarcat că
Păstorul cel bun se deosebeşte atât de furii sau hoţii care intră în staulul
oilor pentru a răpi, cât şi de cei ce păstoresc doar pentru plată, arătând că
scopul prim şi ultim al lucrării pastorale nu trebuie să fie profitul personal,
ci mântuirea credincioşilor, adică apărarea lor de cei ce răstălmăcesc dreapta
credinţă şi sfâşie unitatea Bisericii, precum şi conducerea credincioşilor pe
calea unirii lor cu Hristos prin rugăciune şi fapte bune.
Vorbind despre
marea responsabilitate a păstorilor Bisericii, Sf. Ioan Gură de Aur († 407)
zice: „Este o încercare mare păzirea Bisericii, o primejdie mare care are
nevoie de multă înţelepciune şi de un curaj ca cel despre care vorbeşte Iisus
Hristos, acela ca să-şi dea viaţa pentru oile sale, ca niciodată să nu le
părăsească, ca să fie tare, ca să stea cu curaj în faţa lupului. În aceasta se
deosebeşte păstorul de mercenar. Acesta se îngrijeşte puţin de oile sale, şi nu
veghează decât pentru propriul său interes, dar celălalt se uită pe sine
însuşi, şi veghează în mod unic numai la mântuirea turmei sale”.4 Iar Sf.
Chiril al Alexandriei, vorbind despre păstorul cel bun zice: „Păstorul cu
adevărat bun nu vine pentru nimic rău în staulul oilor, urmărind mai degrabă
folosul lor şi lucrând cu tărie ceea ce crede că le va fi de mult folos”.5 Când
distinge între păstorul plătit sau motivat doar de câştigul imediat şi păstorul
cel bun care lucrează pentru mântuire, Hristos - Domnul zice că în caz de
primejdie, când vede lupul venind, „cel plătit fuge pentru că este plătit şi
nu-l doare inima de oi” (Ioan 10, 9 - 16). Expresia „nu-l doare inima de oi”
indică faptul că, prin contrast, cea dintâi calitate a unui bun păstor de
suflete este aceea de a avea o inimă milostivă, care suferă pentru credincioşi,
o inimă plină de iubire jertfelnică pentru Biserică. Cu alte cuvinte, păstorul
cel bun este un om care pune mult suflet în tot ceea ce face pentru mântuirea
sufletelor altora. Însă această inimă milostivă a păstorului de suflete se
formează în primul rând prin permanentă rugăciune către Hristos, Păstorul cel
Bun, şi către toţi sfinţii Lui, mai ales către cei ce au fost ei înşişi păstori
de suflete, „mari dascăli ai lumii şi ierarhi”.
2. Comuniune şi conlucrare frăţească în viaţa Bisericii şi în misiunea
socială.
În lumina celor arătate mai sus, înţelegem şi noi cât de mare şi sfântă este
responsabilitatea noastră de Părinte duhovnicesc şi arhipăstor al Bisericii
Ortodoxe Române. O sarcină grea purtată pe umeri slabi!
De aceea, toată nădejdea ne-o punem mai întâi în milostivirea Tatălui Ceresc,
în ajutorul lui Hristos Care ne întăreşte şi în dumnezeiescul har al Sfântului
Duh „cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le
împlineşte”, căutând ca învăţători şi rugători pentru noi pe Sfinţii Apostoli
ai lui Hristos şi pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care mărturiseau că; „avem
comoara aceasta (a harului) în vase de lut, ca să se învedereze că puterea
covârşitoare este a lui Dumnezeu, şi nu de la noi” (2 Corinteni 4, 7).
De asemenea, ne punem nădejdea în rugăciunile, sfatul bun şi ajutorul
tuturor fraţilor ierarhi din Sfântul Sinod, împreună–slujitori şi
împreună-păstori cu noi în Biserica lui Hristos din poporul român.
Totodată, cerem întregului cler, tuturor monahilor şi monahiilor, tuturor
credincioşilor şi credincioaselor Bisericii Ortodoxe Române din ţară şi din
afara graniţelor României să ne ajute în slujirea noastră cu rugăciunile lor şi
cu fapta lor cea bună, ca, împreună, să ne bucurăm cu toţii de binecuvântarea
Preasfintei Treimi şi de lucrarea liturgică, pastorală şi misionară a Bisericii
noastre.
Cea dintâi dorinţă şi cea dintâi datorie a noastră ca nou Patriarh al Bisericii
Ortodoxe Române constă în păstrarea, preţuirea şi cultivarea moştenirii
spirituale luminoase pe care ne-a lăsat-o fericitul întru pomenire Părintele
nostru Patriarh Teoctist, pildă de înţelepciune şi răbdare, de iubire frăţească
faţă de toţi creştinii ortodocşi, pildă de bunătate faţă de toţi creştinii,
faţă de toţi oamenii credincioşi şi faţă de toţi oamenii făcători de pace şi de
bine.
În al doilea rând, datoria noastră constantă este promovarea comuniunii
frăţeşti, a coresponsabilităţii şi a conlucrării cu toţi ierarhii din Sfântul
Sinod, pentru a păstra şi apăra credinţa ortodoxă şi unitatea Bisericii
noastre, precum şi de a găsi împreună cu Înalt Preasfinţiile şi Preasfinţiile
lor, împreună cu clerul şi credincioşii mireni ortodocşi, căi şi mijloace
corespunzătoare pentru adâncirea şi îmbogăţirea vieţii spirituale şi a lucrării
misionare în parohiile, mănăstirile, şcolile teologie, instituţiile culturale
şi instituţiile social-caritative ale Biserici noastre, pe baza experienţei de
până acum şi potrivit noilor provocări care vin din partea societăţii
contemporane din ce în ce mai secularizate. Această societate - adesea, mai
mult indiferentă decât necredincioasă – are nevoie de Biserică, întrucât are
nevoie de vindecare şi de comuniune spirituală, tocmai pentru că identifică
libertatea persoanei cu individualismul egoist şi cu posesia lucrurilor
limitate şi trecătoare; ori, viaţa omenească nu se poate construi temeinic şi
constant pe vidul spiritual al uitării de Dumnezeu şi de vocaţia cerească sau
transcendentă a persoanei umane.
Foarte repede se constată că deficitul de transcendenţă din viaţa
individului produce deficit de umanitate (omenie) în viaţa socială. Fără
perspectivă spirituală sau metafizică, viaţa umană se reduce repede la
„matematică”: număr de indivizi robotizaţi şi cantităţi de produse finite,
pentru scopuri bine definite, dar într-o lume închisă în sine, autosuficientă.
O altă dorinţă a noastră, care devine o datorie, este intensificarea
misiunii spirituale a Bisericii în societate, dincolo de zidurile locaşurilor
de cult, prin intermediul a două reţele bisericeşti ortodoxe la nivel naţional
şi anume: radio şi televiziune, precum şi un cotidian al Bisericii. Experienţa
acumulată în acest sens de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, precum şi de alte
mitropolii sau eparhii din Biserica noastră, ne dă speranţă că ceea ce este
necesar poate deveni posibil prin coresponsabilitate şi conlucrare frăţească,
precum şi prin bunăvoinţa persoanelor şi instituţiilor care vor să ajute
Biserica, pentru ca ea să contribuie la rândul său şi mai mult la viaţa
spirituală şi socială a ţării noastre.
3. Recunoştinţă pentru încrederea acordată şi dorinţă de dialog şi cooperare.
În încheiere, dorim să mulţumim tuturor ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române şi membrilor Colegiului Electoral Bisericesc, pentru încrederea
acordată şi chemarea adresată nouă de a sluji, cu râvnă şi înţelepciune, Biserica
Ortodoxă Română în noua responsabilitate de Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
aşa cum se spune în Gramata Sfântului Sinod pentru întronizarea Patriarhului.
Mulţumim tuturor celor ce ne-au adresat felicitări fie din ţară, fie din
străinătate, în nume personal sau în numele unor Biserici şi organizaţii
creştine, în numele altor culte religioase, în numele unor instituţii de Stat,
organizaţii şi asociaţii.
De asemenea, mulţumim călduros tuturor delegaţilor oficiali din România şi
din străinătate care sunt prezenţi acum la momentul întronizării noastre ca
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, arătând astfel preţuirea şi prietenia
lor faţă de Biserica Ortodoxă Română.
În mod deosebit, mulţumim tuturor instituţiilor de Stat, cu prioritate
Preşedintelui şi Guvernului României, pentru ajutorul acordat în organizarea
acestui eveniment, având speranţa şi convingerea că Biserica Ortodoxă Română,
împreună cu alte culte religioase din România, va continua să contribuie la
îmbogăţirea vieţii spirituale, culturale şi sociale a românilor din ţară şi din
străinătate, într-o vreme în care Statul român a devenit şi membru al Uniunii
Europene.
Nu uităm faptul că mai toţi credincioşii români migranţi au nevoie de mai
mult sprijin pastoral şi material, pentru a-şi păstra identitatea şi
demnitatea, dar şi pentru a coopera mai bine în domeniul social cu credincioşii
altor Biserici şi cu cetăţenii ţărilor unde se află temporar la muncă sau
stabiliţi definitiv.
Sperăm că dialogul, cooperarea şi respectul reciproc în raport cu alte Biserici
şi cu alte culte religioase vor continua, acordând însă o atenţie deosebită
păstrării dreptei credinţe şi tuturor valorilor tradiţionale ale Ortodoxiei. În
acest sens, le mulţumim şi tuturor celor ce veghează cu multă râvnă ca Biserica
Ortodoxă să nu-şi piardă identitatea de credinţă şi viaţa spirituală, când
dialoghează sau cooperează cu alte Biserici creştine.
Noi avem dorinţa şi datoria să rămânem statornici în unitatea dreptei
credinţe. În acelaşi timp, considerăm că dragostea faţă de Ortodoxie nu trebuie
exprimată doar în atitudini defensive şi în temeri excesive, ci mai ales în
faptele lucrării pastorale şi misionare concrete, după modelul Sfinţilor
Apostoli, pe care Hristos-Domnul Cel răstignit şi înviat nu i-a lăsat
încuiaţi de teamă într-o casă din Ierusalim, ci i-a trimis la propovăduire sau
misiune în toată lumea păgână din vremea lor.
În orice caz, mulţumim şi celor ce ne încurajează şi celor ce ne critică, dacă
totul este spre folosul mântuirii credincioşilor şi spre binele Bisericii. Când
greşim, trebuie să ne pocăim, să cerem iertare şi să ne îndreptăm, iar când
facem binele, rugăm să fim ajutaţi şi mai mult, cu fapta, tot spre binele
vieţii şi lucrării Bisericii.
Rugăm pe Tatăl nostru din ceruri, pe „Părintele luminilor de la Care vine
toată darea cea bună şi tot darul” (Iacob 1, 17) să ne binecuvânteze şi să ne
ajute pe toţi, cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, ca să săvârşim binele
în orice timp şi în orice loc, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră
mântuire.
† DANIEL,
Arhiepiscop al Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei
Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Commentaires